Am fost mult timp femeia care putea să le ducă pe toate. Nu a existat o singură zi în care să mă pierd, ci a fost un proces lent.
Fiecare etapă din viața mea m-a pregătit
Privind în urmă, îmi dau seama că fiecare etapă din viața mea m-a pregătit pentru ceea ce fac și am devenit astăzi.
Primul meu job a fost cel de moașă și timp de 18 ani am fost alături de femei în unele dintre cele mai intense și sensibile momente ale vieții lor: nașterea copiilor.
A fost o perioadă cu multe responsabilități, provocări și emoții, dar acei ani m-au format nu doar ca profesionist, ci și ca om.
Am învățat să fiu atentă, să ascult, să rămân calmă și să fiu prezentă atunci când cineva avea cea mai mare nevoie de suport. Am învățat că viața este prețioasă, că fiecare început contează și că, dincolo de ceea ce se vede la exterior, fiecare om poartă o poveste, o teamă și o nevoie de a fi înțeles.
În timp ce lucram ca asistentă medicală eram și soție, fiică și mamă a doi copii. Deși viața mea era deja plină de responsabilități, în acea perioadă am obținut licența în Științe juridice, absolvind Facultatea de Drept.
La 36 de ani, am luat-o de la zero
Am devenit ofițer în cadrul Poliției de Frontieră, unde am lucrat timp de 19 ani.
A fost o schimbare majoră. A trebuit să învăț lucruri noi, să mă adaptez, să-mi demonstrez că pot să merg mai departe chiar și atunci când nu este ușor.
Privind acum în urmă, înțeleg că acea schimbare mi-a arătat ceva important despre mine:
Pot să încep din nou, pot să cresc, pot să-mi depășesc limitele.
„Ce s-a întâmplat cu mine? Când m-am pierdut?”
Am muncit, am avut grijă de familie, de copii și de oamenii din jurul meu. Am fost „mami”, „iubita”, „șefa”, „colega” și „prietena”. Am încercat să fiu puternică, să rezolv, să susțin și să nu dezamăgesc pe nimeni.
Totuși, în acei ani am fost atât de concentrată pe familie, carieră și nevoile celorlalți, încât nu m-am mai întrebat suficient de des cine sunt eu și ce îmi doresc pentru sufletul meu.
M-am îndepărtat de mine de fiecare dată când am spus „da”, deși în interiorul meu voiam să spun „nu”, de fiecare dată când am pus nevoile tuturor înaintea nevoilor mele. De fiecare dată când am ales să par puternică, deși aveam nevoie de ajutor.
Purtam masca femeii care poate
Purtam masca femeii care poate, care se sacrifică și care nu are nevoie de suport. În interior, însă, începeam să simt o oboseală pe care somnul nu o mai putea vindeca.
Atunci nu înțelegeam încă ce se întâmplă cu mine. Știam doar că, deși eram prezentă pentru toți, devenisem absentă și singură în propria mea viață.
Acesta a fost primul adevăr pe care a trebuit să-l recunosc: mă pierdusem pe mine încercând să fiu totul pentru ceilalți.
Începutul întoarcerii la mine
În ultimii ani, m-am format în coaching (sunt coach certificat ANC și membru în cadrul organizației Maxwell Leadership) și mi-am asumat o a treia profesie: aceea de a ghida oamenii spre propria lor putere interioară.
Mă conectez ușor cu oamenii și cred profund în puterea de transformare a fiecărei persoane, indiferent prin ce a trecut.
Dacă te regăsești în povestea mea, vreau să știi că recunoașterea nu este un semn de slăbiciune. Pentru mine, a fost începutul întoarcerii la mine.
Poate te vei regăsi și tu în povestea mea și vei găsi curajul să te alegi pe tine, să te eliberezi de măștile pe care le porți zi de zi și să te bucuri de libertatea de a fi tu însăți.

